Well, sigur vă amintiţi şi voi marea modă a aruncatului cu apă pe geam. Cred că am avut cu toţii curiozitatea de a încerca această activitate măcar să vedem cum e. Ei bine, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în gaşca mea. Problema a fost că ne plăcea aşa de tare, încât nu ne mai puteam opri.
Ţin minte că abia aşteptam să plece ai mei la serviciu ca să rămân singură, să încep să adun fetele şi să ne apucam de treabă. La început, pentru versiunea 1.0 a acestui incredibil program de entertainment, foloseam o sticlă de 2 litri şi nu prea ne alegeam victimele, în sensul în care aruncam apa de la balcon oricând trecea cineva pe stradă. Atâta mai râdeam şi ne hlizeam ceva de speriat. Cele mai amuzante erau babele, care stăteau şi înjurau câte juma de oră în faţa blocului, după eveniment. Menţionez că aveam grijă să aruncăm apa în altă direcţie decât persoana care trecea, aşa încât să nu îi ajungă în cap, ci doar să se sperie şi stropească puţin, nu eram chiar nebune.
Lucrurile au mai evoluat puţin, aşa că odată cu versiunea 2.0 am început să facem mici bombe de apă din mănuşi de protecţie. Latex-ul este un material destul de rezistent şi gros, aşa încât unele bombe nici nu se spărgeau măcar, de rămâneau ăia de jos tâmpiţi, nu ştiau la ce trebuia să servească satana aia de tocmai aterizase lângă ei. Dar şi când apuca să se spargă câte una, spălam juma de stradă. Ţin minte că aveau între 3 şi 5 kile bombele noastre, erau făcute cu simţ de răspundere ce mai. Am început să ne alegem victimele, de obicei erau băieţi tineri (că aveam ciudă pe ei), oameni îmbrăcaţi frumos, dichisiţi, ca să existe damage mai mare.
Însă nu ştiu cum se face, într-o vară când eram la Suceava pe la bunici, eu şi varmea ne plictiseam teribil. Mai ales eu, care eram obişnuită să fac dezastru cât eram acasă. Aşa că ne vine nouă minunata idee să aruncăm cu baloane umplute cu apă, de la etajul 1 al casei. Ce copchii proşti. La bloc e altfel, sunt multe apartamente, cel de jos se prinde mai greu sau deloc de unde s-a aruncat bomba, dar într-un sat, unde toţi se ştiu şi se bârfesc, mare greşeală… Ce frumos s-a uitat vânzătoarea de la magazinul din sat la noi când am cumpărat 100 baloane…
Ne-am plictisit repede de treaba asta căci traiectoria baloanelor era ciudată, puţin curbată, ca să putem ajunge la victimele din stradă, casa fiind puţin mai departe de stradă, aşa încât niciodată nu nimeream mai nimic; era funny dacă nimeream măcar un cal sau să cadă în vreo căruţă. Şi bombele din balon erau muuult mai mici, căci materialul nu permitea umplerea lor foarte tare, se spărgeau imediat. Era comic oricum.
Însă la un moment dat, în mintea noastră de copii proşti, ne-am gândit că ar fi cool să îi speriem puţin pe ai noştri. Era o zi tare frumoasă de vară, tot familionul se adunase în spatele casei, lângă grădină, la grătar. Fericire mare. Eu şi Eliza, la etaj, pregăteam masacrul – vreo 4-5 baloane ce aveau să aterizeze (după părerea noastră de savanţi, de nicăieri) şi să sperie masa de oameni fără pic de griji ce se distra nevoie mare jos. Mi se pare că eram şi puţin certate cu familia, nu mai ştiu din ce motiv, aşa că ne-am gândit noi să le-o coacem. Aveam vreo 8-9 ani dacă îmi amintesc bine.
Nu ştiu cum şi prin ce metodă, primele 3 bombe n-au avut mare succes, probabil pentru că nu le aruncam şi noi în om direct, ci pe lângă, ca să-i speriem numai. Ultima bombă în schimb, destinată mamei mele, trebuia să aterizeze lângă scaunul ei şi să radă orice supărare ce o avea pe mine (de unde atâta). Exact în momentul în care balonul plonja, maicămea s-a aplecat, balonul i-a lovit urechea şi a căzut pe pământ fără să se spargă. Am avut noroc la faza asta, că nu s-a spart, altfel cine ştie ce ieşea. Dar pentru restul familiei n-a contat, au început toţi să ţipe şi să ne fugărească prin casă şi prin curte, inclusiv bunicul cu biciuşca.
Am furat repede de pe masă cheile de la maşina tatălui meu şi ne-am ascuns în spatele scaunelor. Maşina avea geamuri foliate şi nici că ne-au mai găsit vreo câteva ore. Fără provizii şi aer era greu de stat acolo, aşa că ne-am dat bătute după ceva timp, aveam de gând să stăm toată noaptea, dar nu ne-am gândit la detalii. Cert e ca de spaimă că nu ne-au găsit atâta timp, ne-au iertat şi s-au calmat apele.
Nu cred că mai e nevoie să vă spun ca versiunea 3.0 a fost prin urmare doar un trial nereuşit. 🙂
I.D.M.
Leave a Reply