Mi-a placut intotdeauna mai degraba sa ma acuz pe mine decat sau dau vina pe altceva/altcineva.
Ma credeam supusa greselii si eram cu atat mai bucuroasa cu cat infrangerile mele erau prin natura si forta lucrurilor drumul cel mai scurt catre bine.
Atunci cand esti lovit in chip neprevazut, contrar tuturor asteptarilor, simti cum ti se strange inima si ti se intuneca mintea. Observi cum ajungi sa judeci stramb si cu lipsa de discernamant asupra masurilor la care trebuie sa hotarasti. Si la drept vorbind, judecatile drepte niciodata nu merg mana
in mana cu frica…
Una dintre urmarile fricii e si tulburarea simturilor care face ca lucrurile sa-ti apara altfel decat sunt.
Multora ne e frica de neprevazut, acel “nu stiu ce” in mainile carora suntem niste jucarii , cand nu ar trebui sa ne pese decat de viitorul asupra caruia putem avea influenta si sa ne straduim sa
sporim influenta asupra lui.
Oare avem fiecare dintre noi un destin ? Oare depindem in viata asta si de noroc ? Suntem in cazul asta cu adevarat liberi ?
Ce nenorocire ca nu stim ! Ce de nenorociri daca am sti…
Am ajuns sa cred ca soarta e o prapastie in care cadem numai daca privim prea mult in ea.
I.D.M.
Leave a Reply